Tradiția ține de rădăcină, flacăra de zbor. Între ele stau eu, fără să aleg o tabără. Doar țin echilibrul, cât pot, pentru o clipă.
Mă gândesc uneori că tradiția nu e un lucru pe care să-l păstrezi, ci unul pe care să-l retrăiești. Are mirosul focului domol, al pâinii care respiră sub prosop, al lemnului care pocnește ușor și al oalei grele care fierbe încet. E felul în care timpul se oprește și prinde gust.
Dar gustul nu poate rămâne mereu același. Dacă doar îl repeți, se stinge, ca jarul lăsat fără aer. Și atunci te întrebi — unde se termină tradiția și unde începe frica de a schimba ceva. Întrebarea asta-mi revine mereu, mai ales când stau singur după o zi lungă de muncă, în restaurant, și savurez un pahar de vin.
Îndrăzneala care nu rupe
Poate că răspunsul e undeva între cele două — între respect și curiozitate. Am învățat că tradiția nu se pierde atunci când o atingi, ci atunci când te temi de ea. Când pui mâna pe o rețetă veche, trebuie să o asculți. Nu să o refaci mecanic, ci să-i dai șansa să se exprime din nou, prin tine. Uneori tace, alteori șoptește ca o amintire care se lasă povestită din nou, dar altfel. Așa s-a întâmplat și când am pus trufe peste balmoș sau când am adus o notă proaspătă peste un gust aspru. N-a fost dorința de a sfida tradiția și ordinea. A fost mai curând un dialog tăcut între trecut și prezent, între gust și memorie. Poate că asta înseamnă, de fapt, să creezi — să nu uiți de unde vii, dar să ai curajul să mergi mai departe.
Tăcerea din spatele gustului
În bucătărie, adevărul nu se arată în zgomot. În timpul programului totul e intens, fiecare secundă pare o luptă, dar adevărul se arată abia după — când totul se liniștește și ultimii clienți pleacă satisfăcuți spre casele lor. Rămâi singur, miroase încă a mâncare și simți că bucătăria nu este despre control, ci despre renunțare…, despre acel moment în care lași gustul să vorbească în locul tău. Și, în tăcerea aceea, încep să apară imaginile care contează cu adevărat. Ingredientele proaspete, focul, flacăra, aburul care se ridică încet — fiecare cu propria lui poveste. Din ele se naște mereu o nouă întrebare: ce păstrăm și ce lăsăm să se transforme?
Între foc și flacără
După fiecare zi în care gătesc, imaginea care îmi revine mereu e aceea a focului. Focul e tradiția. Îmi apare stabil, cald și adânc. Flacăra în schimb – este căutare vie și neliniștită, uneori riscantă. Între ele stau eu, fără să aleg o tabără. Doar țin echilibrul, cât pot, pentru o clipă, și poate tocmai acel echilibru trecător dă gustul adevărat al vieții.
Liniștea care spune totul
La Sens, nu încerc să arăt ceva lumii. Încerc doar să o înțeleg în timp ce gătesc. Și, uneori, când cineva gustă în tăcere, simt că a înțeles și el. Nu pe mine, doar ceea ce am vrut să ating – liniștea din spatele gustului.
Poate că acolo se ascunde sensul tuturor lucrurilor simple — într-o tăcere scurtă, între un gest și o respirație, între focul care hrănește și flacăra care caută.