Poți să schimbi orașe, să treci prin bucătării străine, să gătești pentru oameni din toate colțurile lumii — dar dacă într-o zi se ridică aburul potrivit, ești iar acolo, în bucătăria mamei.
M-am născut la Cărpiniș, între dealuri și lângă păduri care miros a verde crud. Acolo am experimentat pentru prima oară ce este gustul. Nu din cărți și nici de la școală, ci din mâinile mamei care gătea cu ce aveam.
În bucătăria mamei
Bucătăria noastră nu era mare și nici utilată conform standardelor unei bucătărese care se respectă, dar mi-amintesc soba unde focul nu se stingea niciodată de tot. Se lăsa doar să mocnească. Mama frământa pâinea cu mișcări lente, și făina se ridica în aer ca o pulbere de lumină. Când deschidea ușa sobei, mă lovea mirosul ăla cald de lemn ars, fum și coajă de pâine.
Adesea, mă așezam pe scăunelul mic, lângă perete. O priveam cum taie ceapa mărunt, fără grabă. Nu vorbea mult. Gusta din când în când și spunea doar: „Îi bun. Da’ mai trebe un pic de sare.” Acolo, în “liniștea copilăriei mele”, am învățat ceva ce n-am mai uitat: că bucătăria nu-i despre rețete, ci despre simț. Că trebuie să guști cu sufletul, nu cu lingura.
Mirosurile copilăriei
Îmi amintesc și de mirosul laptelui proaspăt când fierbea și se ridica pojghița groasă. Sau mirosul de ceapă călită care umplea toată casa, semn că urmează ceva bun. Toamna, mirosea a must și a praf de frunze; iarna, a fum și papară cu slănină prăjită. Când stăteam afară, în curte, și venea vântul dinspre bucătărie, știam exact ce gătește mama. Fără să văd. Doar după miros. Așa am învățat alfabetul gustului. Cu nasul. Cu urechile. Cu inima.
Din Cărpiniș în lume
Când am plecat de acasă, mi-am zis că vreau să învăț bucătăria „mare”. Am ajuns în restaurantele din Spania unde fiecare gram conta, fiecare sos avea temperatură precisă. Am învățat mult. Dar, oricât de bine arăta o farfurie, dacă nu avea acel ceva, o simțeam goală. Și atunci mi-am dat seama: tot ce caut e același gust de acasă. Gustul simplu, curat, care te oprește din vorbit.
În orice bucătărie ajung, pun în oală puțin din Cărpiniș. Poate e felul în care privesc ingredientele. Poate e răbdarea. Poate e liniștea aia din bucătăria mamei.
Ingredientele care respiră
Am rămas cu un respect aproape copilăresc pentru ingrediente. Să iei o roșie din grădină, să o tai și să o miroși înainte să o pui pe farfurie — asta e un gest de recunoștință. Nu te grăbești. Nu te porți cu ele ca și cum ar fi lucruri. Le lași să-ți spună când sunt gata. Când fierb o supă, ascult. Sunetul spune tot. Când pun sarea, nu măsor. Simt. Ca mama.
Bucătăria ca amintire vie
Uneori, în mijlocul unui serviciu aglomerat, când totul e zgomot și grabă, se ridică un abur, și dintr-odată sunt din nou copil. Simt aceeași căldură pe față. Aud aceeași lingură lovind oala. Nu-i nostalgie. E recunoaștere. Este memoria care mă definește și care trăiește-n mine prin miros, prin atingere, prin gust. Pentru mine, bucătăria nu e o meserie. E un fel de a ține legătura cu cei care nu mai sunt. Cu locurile care nu se mai schimbă.
Simplitate
Cu anii, am învățat că cel mai greu lucru este să păstrezi simplitatea. Să nu adaugi nimic ce nu trebuie. Să nu strici “liniștea” gustului. Uneori, un fir de ulei bun și o felie de pâine sunt tot ce trebuie.
Nu vreau să impresionez. Vreau doar ca omul care gustă din ce gătesc să simtă ceva adevărat. Să tacă o secundă și să-i vină-n minte ceva drag.